Dublu si dual

Dublu si dual. Delimitari conceptuale

 Conceptul de dublu, deşi aparent sinonim cu cel de dual, nu împarte cu cel din urmă decît ideea de doi/ două (al doilea Eu/frate geamăn, în cazul dublului de exemplu, sau două principii complementare/ antinomice, recte înger şi demon sau moarte şi viaţă, sus şi jos, delimitate şi definibile prin termenul de dual).

Conform definiţiei de dicţionar, dublul se traduce prin “îndoit, care e de două ori mai mare; din două obiecte identice sau de aceeaşi natură”, şi totodată prin “motivul din literatura universală care utilizează două persoane identice sau foarte asemănătoare, spre a sugera complexitatea realităţii”.

În strînsă legătură cu termenul de dublu este, bineînţeles, ideea de dedublare care, în psihologie, reprezintă o tulburare psihică manifestată prin disocierea personalităţii unui individ în una normală şi alta morbidă, fiecare dominand alternativ şi determinand un anumit comportament. Tot psihologia, isi asuma termenul de clivaj psihologic definit prin scindarea eului sub presiunea fantasmelor si a sentimentelor angoasante.

Pus în cealaltă parte a balanţei, termenul de dual indică, în unele limbi, două obiecte sau două fiinţe alcătuind, de obicei, o pereche. În consecinţă, dualismul reprezintă o concepţie filozofică potrivit căreia la baza existenţei stau două principii opuse şi ireductibile: materia şi spiritul, corpul şi sufletul, binele şi răul etc.

Rezumînd, pentru început, cele spuse mai sus, dublul, nu este altceva decît Celălalt al Aceluiaşi sau, altfel spus, Acelaşi în stare de dublură sau copie. Alter Ego.  Este un joc secund, o oglindire, o replică sau un negativ al unui film al fiinţei. În timp ce dublul este pliere, consubstanţială de cele mai multe ori, a două lucruri sau fiinţe identice sau foarte asemănătoare, dar care sunt rivale, dualul înseamnă pereche dar pereche antinomică, sunt doi poli opuşi dar care se atrag irevocabil. Binele, de exemplu, este condiţie sine qua non a răului şi invers. Elementele dualului se atrag reciproc în pofida diferenţelor, ele coexistă ca tot, deşi neomogen, inseparabil şi permanent.

Dublul

   În ecuaţia dublului, întîlnirea cu oaspetele străin, cu alter-egoul (de unde şi temporaritatea ideii de a avea dublu,care  este doar o „vizită” a unui Eu nebănuit iniţial, un Eu inconştient practic) este şi ea îndreptată spre cunoaştere (a unei laturi, a unui pliu lăuntric inconştient), cunoastere datorata, sau mai bine zis cauzata de un clivaj interior. Întîlnirea cu alter ego–ul, deci cu un alt eu (şi nu cu Acelaşi Eu, ca în cazul noţiunii de dual) oferă celor două Euri asemănătoare autonomie, o existenţă de sine stătătoare, înfăţişarile sînt asemănătoare, dacă nu identice, dar acţiunile fac fără îndoială notă discordantă.

In teoria lui Clément Rosset, realul însuşi este un dublu al unei alte lumi. Omul, la rândul său, este chipul şi asemănarea Celuilalt, în sens biblic, fiind deja un dublu. Însă în plan terestru el beneficiază de o unicitate ireductibilă. În momentul în care se dedublează este condamnat, pentru că imaginea ucide modelul în virtutea unicităţii despre care pomeneam.(in crestinism inseamna”a fi mort pentru lume”)

Dualul- ca mijloc al cunoasterii initiatice

   A fi bipolar, a avea o valenţă cu plus şi una cu minus (înger şi demon, foc şi gheaţă, diurn şi nocturn, soare şi lună, văzut şi nevăzut chiar viaţă şi moarte) este o condiţie obligatorie şi implicit definitorie a dualului. Cunoasterea initiatica nu e posibila fara prezenta dualului.

Un exemplu elocvent a dualitatii ca mijloc de cunoastere intiatica ne este relevata de catre Iisus : “ Dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-I a lui Dumnezeu”. Doua fete ale aceleiasi monede, moneda de care suntem reprezentati cu totii. Se intalneste in aceasta parabola dualitatea spirit-materie,sacru-profan, dar si maiestria echilibrului.

“Omul marginit, omul din staul, acela care are asigurata tihna rumegarii, nu intelege aceste lucruri si de aceea nu-si implineste rolul lui de om. Omul, univers deschis, este inteligent, vibrant, este darnic si incantator, viu tulburat si armonios concentrat, omul imbogatit al adevarului cucerit si binelui trait este o rascruce prin care trec toate caile lumii si ale vesniciei.”(Bernea)